Un editorial publicat în 19 februarie 2026 în cotidianul sibian „Tribuna” vorbește, din perspectiva unui jurnalist, despre felul în care mulți români încearcă să reclame diverse situații, dar fără să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce spun. Textul este semnat de Dumitru Chiselită și pornește din experiențe trăite chiar în redacție.

Sesizările „anonime” trimise la ziar

Autorul își amintește o perioadă în care era foarte la modă ca oamenii să trimită sesizări la ziar. De regulă, erau chestiuni minore, mici răfuieli personale, înscenări sau, uneori, fapte reale, dar care nu atingeau un nivel grav pentru întreaga comunitate.

Printre exemplele menționate se numără:

• acuzații că o persoană aflată într-o funcție de decizie și-ar fi construit o vilă din bani furați și și-ar fi numit amanta într-o funcție de șef adjunct;
• acuzații la adresa unui magistrat, prezentat ca fiind corupt doar pentru că persoana care reclama pierduse un proces.

Autorul povestește și un caz personal: o plângere potrivit căreia un preot dintr-o anumită localitate le-ar fi vândut enoriașilor brazi de Crăciun sau alte produse, iar cineva dorea să publice asta în ziar.

Dilema jurnalistului: publici sau nu?

În fața unor astfel de sesizări, jurnalistul descrie cele două variante pe care le are:

1. Să publice direct acuzațiile, „haiducește”, pentru a impresiona cititorii și a apărea ca „mare meseriaș”, cu riscul de a ajunge apoi într-un proces pentru încălcarea dreptului la propria imagine sau pentru defăimare, ori pentru ambele.

2. Să refuze publicarea fără dovezi clare, știind că, dacă ajunge în fața unui judecător, i se va cere să explice „în baza a ce” a lansat acuzațiile.

Într-un eventual proces, jurnalistul ar putea spune că informațiile i-au fost furnizate de un anumit „Nea Franzelă”, de un grup de cetățeni revoltați, de un binevoitor sau de cineva care semnează cu inițiale greu de descifrat. Într-o astfel de situație, sala de judecată ar reacționa cu râsete, iar concluzia ar fi că persoana care a scris articolul este singura responsabilă de ceea ce a publicat, fiindcă materialul poartă semnătura sa.

Editorialistul subliniază că, în aceste cazuri, cei care reclamă faptele se folosesc de jurnalist „ca de un fraier” pentru a-și regla conturi personale. Dacă ar fi, la rândul lor, întrebați oficial despre afirmațiile pe care le-au făcut, ar reacționa imediat cu „cine, noi?”, refuzând orice implicare.

Cum se „evaporă” curajul când e nevoie de semnătură

Autorul descrie și situațiile în care oamenii par, la început, foarte hotărâți să „ia atitudine”. Spun că „trebuie făcut ceva” și că nu se mai poate continua așa. Însă, în momentul în care li se cere să-și asume oficial ceea ce spun, entuziasmul dispare.

Din experiența sa, Dumitru Chiselită arată cum reușea să se protejeze de astfel de cazuri: le cerea celor care veneau cu informații o sesizare scrisă, însoțită de:

• nume;
• prenume;
• date de contact.

Le garanta că aceste date nu vor fi făcute publice și nu vor ajunge la terți, cu excepția unei situații juridice în care ar fi obligatoriu.

Însă, exact aici se rupea totul. Dintr-odată, spiritul civic „războinic” dispărea. Reacțiile deveneau de genul: „Nu, nu. Scrieți dumneavoastră, așa, că e de la cineva”. Dacă jurnalistul refuza, era acuzat că nu este profesionist, i se reproșa „ce presă sunteți voi” și era amenințat că persoana va merge „la alții mai serioși”.

În astfel de situații, autorul spune că făcea pasul pe care îl consideră înțelept: le spunea celor nemulțumiți că pot merge oriunde doresc și încheia discuția.

„Plăcerea” de a nu răspunde pentru nimic

Din aceste episoade, editorialistul trage o concluzie clară despre ceea ce numește o „calitate românească”: tendința de a evita asumarea responsabilității.

El extinde observația și la problemele colective:

• de la scara blocului;
• la stradă, cartier;
• la oraș, județ și la nivel național.

De fiecare dată când apare o problemă care ar trebui rezolvată rapid – de pildă, o sesizare către o autoritate sau o inițiativă de tipul „hai să facem ceva” – toți par de acord, insistă că „trebuie făcut ceva”. Însă, în momentul în care se pune problema ca cineva să-și asume o parte clară de responsabilitate, să fie în față, reacția devine imediat: „A, cine, eu? Eu nu”. Sau „nu mă băgați în față, stau eu în rândul 14, la banca mea de la geam”.

Motivul descris în text este simplu: oamenii nu vor să ajungă față în față cu „adversarul”, fie el o persoană sau o instituție.

Vrem schimbare, dar fără să ne implicăm

Editorialul subliniază contrastul dintre modul în care oamenii se plâng și modul în care se implică. Se reclamă intens toate problemele:

• din bloc;
• de pe stradă;
• din cartier;
• din oraș;
• din județ;
• din țară.

Când este însă momentul să facă ceva concret, să încerce măcar o acțiune care le-ar aduce satisfacția că au încercat, mulți se dau înapoi. Apare întrebarea „de ce eu?”, ideea că „să se bage altul”, că nu este treaba lor, că „nu se bagă”.

Cu toate acestea, dacă lucrurile ies bine, aceiași oameni își doresc să fie printre cei care beneficiază de rezultat.

Asumarea, între curaj și incoerență

În final, Dumitru Chiselită afirmă că românii ar avea nevoie să lucreze mult la capitolul „asumare”. Editorialul leagă acest concept direct de curaj.

Textul pune și o întrebare de principiu: cum se pot declara oamenii urmași ai:

• „vitejilor daci (și romani)”,
• „dorobanților de la Plevna”,
• „eroilor de la Mărășești”,

dacă, în prezent, au dificultăți în a lua o decizie sau în a-și pune semnătura pe un document?

De ce contează acest mesaj și pentru sibieni

Articolul este publicat în „Tribuna”, ziar cu sediul pe Calea Gușteriței nr. 16 din Sibiu, și este relevant și pentru cititorii din municipiu și județ. Situațiile descrise – reclamațiile fără nume, refuzul de a semna o sesizare, presiunea pusă pe jurnaliști să publice acuzații neasumate – sunt exact tipul de comportament care influențează modul în care funcționează viața civică la nivel local.

Pentru un oraș ca Sibiul, unde deciziile legate de cartiere, trafic, servicii publice sau spații verzi depind adesea de implicarea directă a locuitorilor, mesajul editorialului este clar: schimbarea reală începe abia în momentul în care cineva își asumă să spună lucrurilor pe nume… și să-și pună semnătura sub ceea ce spune.